Stegarii au multe povești frumoase în Cupa României, chiar dacă nu au reușit să ridice vreodată trofeul. Dar echipa a fost extrem de aproape să împlinească visul unor generații pe când juca în Divizia B. S-a lăsat atunci cu un acoperiș dărâmat de suporteri la Plopeni, cu o eliminare a deținătoarei trofeului și cu patru tururi decise abia după 120 de minute.

Povestea începe la un mijloc de octombrie, la Gheorghieni, într-o vreme în care nu exista Steagu’TV, televizoarele în sine nu erau smart ci alb-negru, iar internetul era un concept care cu greu putea fi explicat. Doar stegarii care au fost în acea zi de toamnă a anului 1978 în tribunele micuțului stadion din Gheorghieni au trăit live bucuria golului marcat de Sorin Șișcă în minutul 5, apoi toată gama emoțiilor aduse de loviturile de departajare, după ce harghitenii au reușit egalarea. Iar când echipa din liga a 3-a a tras peste poartă penalty-ul care o putea duce în turul următor, galben-negrii s-au gândit că acel sezon ar putea fi unul special.

După ce au trecut și la Săcele, cu 2-1, de echipa locală Precizia, și după ce la Sighișoara Nicolae Pescaru și compania au fost obligați de arțăgoasa Metalul să caute victoria iarăși timp de 120 de minute (2-0), primăvara anului 1979 sosea sub Tâmpa cu amintirile marilor încleștări din prima ligă. Era ziua de 28 februarie când prim-divizionara UTA Arad, cea mai titrată echipă a provinciei – cu șapte titluri naționale, a căzut victimă Steagului în șaisprezecimile Cupei României. Tribunele stadionului Tineretului au vibrat în minutul 17 când cei 15.000 de spectatori au fost făcuți fericiți de golul lui Vasile Gherghe. „Gazdele au dat cu exteriorul în minge ca brazilienii. Din viteză. Deviere. Victorie clară, în ciuda finalului nerecomandat cardiacilor.” (Cuvîntul Nou, 1 martie 1979)

O LECȚIE DE ABNEGAȚIE

Tragerea la sorți a părut că le surâde brașovenilor, aceștia fiind opuși unei alte divizionare secunde, Dinamo Slatina. Însă nu a fost deloc ușor la Pitești. Conduși timp de oră cu 1-0, stegarii au egalat prin actualul director tehnic al SR Brașov, Ioan Nagy, iar victoria a fost semnată de Nicușor Bucur când mai erau doar șase minute din meci. Îndeplinirea misiunii aducea cu sine una noua, care părea aproape imposibilă: înfruntarea pe stadionul din Plopeni cu Universitatea Craiova, câștigătoarea ultimelor două ediții ale Cupei României.

Dar stegarii au făcut un meci mare pe 13 iunie 1979. „Înaripată de un public venit de acasă sau de acolo, un public fierbinte echipei care intră, măcar pe această a doua poartă, în elita fotbalului românesc. Singura divizionară B a semifinalelor, Steagul Roșu Brașov, a jucat ieri nu atît ca o echipă de A, cît mai ales ca o veritabilă echipă de fotbal. Pescaru a jucat și extremă stîngă, a jucat mai ales fotbal. Paraschivescu a pus capul la toate ciocnirile. Brașovenii au oferit ieri fotbalului românesc o lecție de abnegație.” (Cuvîntul Nou, 14 iunie 1979).

Meciul cu Univ. Craiova s-a decis la loviturile de departajare, după 120 de minute în care presa scrisă a căzut de acord că echipa brașoveană și-a depășit cu mult statutul de divizionară secundă. Balul a fost deschis de olteni prin Cămătaru, apoi Șulea a egalat și s-a mers cap la cap până în penultima serie. Zoli Crișan a tras în bară și același fantastic Nelu Nagy a dus Steagu’ în avantaj, 4-3. Gicu Clipa a blocat șutul lui Negrilă și stegarii au devenit singura echipă dintr-un eșalon inferior și din afara Capitalei care s-a calificat în semifinalele ediției 1978/79 a Cupei României. Bucuria a fost fără margini și pentru cei aproape 3000 de brașoveni care au însoțit echipa la Plopeni, sute dintre ei invadând terenul de joc după parada lui Clipa, provocând în coborârea lor frenetică dărâmarea acoperișului tribunei oficiale.

În absența internetului sau a oricărei forme de mesagerie instant, vestea succesului s-a răspândit la Brașov prin câte un telefon sau prin relatările înflăcărate ale fanilor care soseau acasă. Și totul suna incredibil. A doua zi, dis de dimineață, „mii de brașoveni așteptau în fața chioșcurilor de ziare: voiau să citească despre senzația reușită în Cupa României!” (Brassói Lapok, 16 iunie 1979)

CU FRUNTEA SUS

Trecuseră numai trei zile de la ultima etapă de campionat, care stabilise că stegarii vor juca pentru al 5-lea sezon la rând în liga secundă. Echipa care practicase cel mai frumos fotbal în acel an de B termina doar pe locul doi, dar spera ca la Pitești, pe 27 iunie 1979, să le poată oferi inimoșilor săi fani o nouă bucurie în Cupa României. Circa 1500 de suporteri stegari au mers în tribunele actualului stadion Nicolae Dobrin și i-au încurajat pe băieți spre realizarea unui un nou miracol.

Adversarul? Steaua București, proaspăt clasată pe locul trei în Divizia A. Ocaziile au curs la ambele porți, dar la pauză conducea Steaua cu 1-0, după o eroare mare în defensivă a lui Valer Șulea și Gicu Clipa. Brașovenii n-au abandonat lupta nici după ce același Șulea, expertul în lovituri de pedeapsă, a ratat un penalty în minutul 64. Ștefan Bălan a creat o acțiune în flanc zece minute mai târziu, a întors mingea în spate pentru Gherghe și s-a făcut 1-1! Și a urmat al patrulea meci cu 120 de minute pentru stegari. Dar a fost prea mult. Steliștii au luat iar conducerea, în minutul 95, Steagul Roșu a ratat șansa egalării peste patru minute, iar Clipa a apărat pe final un nou penalty, pentru ca diferența de scor să nu capete proporții nemeritate. „Steagul Roșu – o echipă, după isprăvile din campionat și competiția KO, de divizia… A.” (Cuvîntul Nou, 28 iunie 1979).

Stegarii au părăsit Cupa României după 750 de minute întinse pe parcursul a opt luni. Dar au făcut-o cu fruntea sus, pentru că au dat tot ce au avut mai bun în fiecare din cele 270.000 de secunde. Iar uneori asta e cel mai important.